Paris foarte greu bolnavă, și toate îngrijirile devotate n-o putuseră scăpa de la o moarte așa de prematură: la cimitir mica față palidă, ajunsă în cavoul familiei, era obiectul mîngîierii și desperării nenorocitului părinte, care anunța, în prada iluziilor spiritiste, pe care i le servea cu dobîndă Ghionis și soția lui, o profesoară franceză dar, cu aceeași lipsă de sinceritate, și alții, ziua precisă, din martie 1891, cînd mila Domnului îl va reuni sufletește cu cea necontenit plînsă. Durerea-i smulsese o poezie nouă, în care puterea sfîșietorului sentiment izbutea să învie forma, care rămăsese stîngace și abstractă. Publicate cu îngrijire, în trei mici volume, versurile și proza Iuliei erau cel mai prețios dar pe care-l putea face cel veșnic nemîngîiat, și nu mi-am dat seama îndeajuns cu cîtă nerăbdare aștepta el de la mine acele pagini de critică pe care această izbucnire de tinerească poezie le merita desigur. Prin odaia glumelor, uneori și triviale, la Hasdeu însuși, vestit pentru aceasta, treceau deci uneori ca niște bătăi răpezi de aripi albe și se tîrau mucede aburiri de cavou. Oricum, supt nici un raport, nu era bine de trăit aici, dar și din sufletul de părinte stingher al ilustrului stăpîn al locului se desfăceau unde neprevăzute de bunătate, ca atunci cînd, la început chiar, cu degetele lui fine, el dădea într-o parte „bretonul” meu ieșean, restituind libertatea și lumina frunții.
În acele cîteva luni de mare liniște și mulțămire ale mele, Alecsandri, de mult slăbit de boală, secat de cancer, se stinse. Revista nouă trebuia, în gîndul lui Hasdeu, să aibă o amintire mai largă a poetului unei întregi generații în mijlocul căreia descălecase pe la 1856 tînărul basarabean. Celui de curînd venit i s-a făcut marea cinste de a-i cere acele pagini. Trebuia să mă duc la Kogălniceanu, care-și petrecea bătrînețele îngustate și năcăjite de eterne nevoi bănești în vila sa de la Șosea, pentru a-i cere unele informații prin care schița mea ar fi putut
