unde întîlnise o foarte bună primire pretutindeni, cu simpatica lui figură de romantic, cu alesele purtări de tînăr boier botoșănean și cu acea poezie pe nedrept uitată în care, lipsind un puternic sentiment și tot ce pot da ideile, era, în schimb, o muzicalitate dulce, un simț al celor mai delicate nuanțe, un impresionism care plăcea. Cu dînsul am mers întăia oară la Revista nouă, nu fără îndoieli în ce privește întâmpinarea pe care aș putea-o găsi pe lîngă Hasdeu, eu care-mi văzusem în Convorbiri cele două studii de critică științifică ale mele, deși cu greu primite – căci, dacă mă prezintasem la Iacob Negruzzi, nu făcusem cererea de a fi admis și în casa, bine păzită de ciraci interesați la aceasta, a lui Maiorescu —, și care, pe lîngă aceasta, eram format în acele cercuri de la Iași, care, iubitoare de precizie și însuflețite de un hotărît realism, nu prețuiau deloc splendidele avînturi romantice, pe lîngă adevăr, și uneori chiar împotriva lui, ale vizionarului basarabean.
Întâmpinarea a fost însă deosebit de bună, poate și pentru a răpi un credincios posibil grupului de un așa de strict exclusivism de la formațiunea intelectuală din față. În căsuța din strada Regală a Revistei nouă, biată prăvălioară avînd în dos obișnuita odaie a patronului, profetul tainelor căutate în filologie și în istorie trona, o zi pe săptămînă, înaintea unei halbe de bere, încunjurat de o curte care nu era potrivită cu netăgăduita lui mărime. Era acolo, ca mai aproape al lui, Ionescu-Gion, pe care se spunea că și-l dorise ginere: nalt, gras, pieptos și învîrtindu-și eroic bustul, fața lui ea însăși avînd aceeași înfățișare a unui baron medieval care și-a părăsit platoșa, așa de dîrz îi era înfipt părul aspru și așa de răsucită a bătaie roșcata mustață; numai ochii șterși, în care plutea o dispoziție la glumele ușoare, vădea adevărata fire a omului încîntat de propria lui frază, în care credea că descopere influența eleganțelor înhorbotate
