lecturi pe care cu și mai mare pasiune le-am urmat, luînd acuma cărțile de la însuși Haimann cel mare, singurul care a întemeiat o bibliotecă circulantă, după vechii Rosetti și Winterhalder de la 1840. Niciodată n-am avut atîta timp la dispoziție, atîta libertate de spirit, atîta bucurie de a învăța de la cei mai mari oameni ai lumii, al căror gînd mai scump îmi stătea larg la îndemînă, ca atuncea, în acea vară a anului 1890, care a contribuit așa de larg să-mi întregească sufletul, ferindu-mă, în ajunul unor grele și din ce în ce mai iubite studii de specialitate, de marea primejdie a îngustării orizontului, a pierderii simțului, așa de necesar, al proporției dintre lucruri.
Continuam foiletonul meu la Lupta, unde apăream din cînd în cînd, în indiferența lui Panu pentru ce umplutură literară puneam eu în jurul gîlcevilor politice care mă dezgustau adînc, așa cum ele sînt, fără altă țintă decît a intereselor personale, în jurul informațiilor zilei, supt desprețul, care nu se cobora măcar pînă la formele unei ipocrizii politicoase, al lui Emil Frunzescu, vechi ucenic al lui Rosetti, și înaintea întrebărilor repetate ale lui Ion Bacalbașa – splendid cu barba lui de asirian, lingăi aspra figură poruncitoare a marelui ziarist care era, și este, fratele său Constantin —, dacă am un sistem critic al meu și, dacă, din nenorocire, nu-l am, apoi de ce nu-l am.
Norocul meu însă m-a pus în legătură și cu alți oameni, în altă atmosferă decît aceea cu fum de țigări, miros de cerneală și pripă a cugetării și scrisului care e, supt bătaia continuă a știrilor din afară, a redacției.
Arthur Stavri, care-mi confiscase cele mai frumos legate la Schönviszner în Iași din cărțile mele franceze și mi le și arăta fără să mi le dea înapoi, se așezase la București, unde-și înjghebase o trecătoare viață de familie și
