mi-am însușit-o, pe cînd din Carlyle nu cunoșteam decît acea carte epică despre Eroi care nu se poate traduce bine în franțuzește.
Dar în filozofie se deschideau marile orizonturi, de care am fost așa de ispitit, încît primul meu gînd a fost acela de a mă fixa în acest imens domeniu de cugetare în care atîtea descoperiri de laborator, recente, stăteau alături de superbele clădiri de cugetare ale unei metafizice care încă nu murise cu totul.
N-avea cineva decît greutatea alegerii. Erau și reprezintanții acelei vechi metafizice, total perimate, dar încă așa de atrăgătoare, și atrăgătoare pentru toate timpurile prin îndrăzneala arhitecturii și prin puterea credinții cuprinse în ea. Am cetit de la un capăt la altul Estetica lui Hegel și, ca să mă orientez asupra dezvoltării acestor idei „supranaturale”, aveam cartea, interesantă a lui Flint, Psihologia lui Wundt, pe care abia erau să-l cunoască mai tîrziu colegi ai mei din București ca d. C. Rădulescu-Motru, după ce trecuseră în străinătate, căci acolo, la Bucureștii lor, Maiorescu n-avea nevoie de nimicuri de laboratorii și crea și fără aceasta tinere genii filozofice din studenții frecventatori ai unui pustiit salon literar, a fost pentru mine un îndreptar, și alături de dînsa urmăream dezvoltarea de idei a lui Taine în De l’Intelligence, în același timp cînd cetind cu toată răbdarea și cu toată admirația pentru solid închegatul veșmînt, străbăteam prin opera lui critică, de la Încercarea asupra lui Titu-Liviu, operă de debut la alte „essay”-uri ale lui, așteptînd lectura pe sărite a masivei, dar rămasei în urmă Istorii a literaturii engleze.
Dar trebuie să spun, abătîndu-mă de la această expunere a călătoriei mele în domeniul pur filozofic, că dincolo de rigiditatea prezintărilor lui Taine pe baza neclintită a teoriei mediului, din care, la scriitor și artist, totul ar trebui să pornească, îmi răsăreau alte orizonturi:
