cu dînsul și exerciții latine pentru Școala Normală, și nota lui distingea și pe colegul viclean care-i descoperise cartea de exerciții și copia conștiincios dintr-însa. Eu nu pot fi destul de recunoscător aceluia care a purtat interes și primelor mele manifestări literare și, stăruind să capăt o bursă în streinătate, m-a făcut cunoscut, la un ceas cînd porunceau junimiștii lui, acelei lumi literare și politice bucureștene pe care eu abia o distingeam în fundul unor zări luminate.
Atîta limbă străină vie se învăța deci: franceza, care se știa binișor, pe vremea aceea, de toată lumea. Cît privește germana, nu era catedră, ci numai oare de seminar, destul de rare, pentru singuri normaliștii, dar tot în clădirea Facultății le preda împovăratul, însă totdeauna gata de muncă, Densușianu. Ne chinuiam cu lînceda tragedie sentimentală a lui Schiller, Fata de la Orleans dar, și cînd zăream un înțeles, declamațiile „fetei” înseși, ca și ale tuturor Talboților de acolo, ne lăsau cu desăvîrșire reci, cînd, cum se va vedea, altă poezie ni se cobora în suflet.
Istoria veche, adecă a Greciei, după Grote și Curtius, și a Romei, nu-mi aduc aminte după cine, era încredințată lui Petru Rășcanu. N-am mai întîlnit profesor care să pontifice de pe catedră atît de solemn, dar și de armonios, fața rotundă, cu părul scurt și mustața bătrînească albe, prefăcîndu-se de la o vreme, la sunetul unui glas potolit, dar plăcut, într-o figură de marmură „din Antichitatea pe care și purtările lui ne-o revelau. Nici o nesiguranță, nici o poticnire, nici o sforțare și nici o săritură dincolo de margenile celei mai depline înfățișări clasice; ochii nu aruncau lumini și nici o tulburare romantică nu se oglindea într-înșii, dar ei nu păreau că ne urmăresc pe noi, ci exclusiv ceea ce se povestea, parcă ar fi fost cules de pe o friză elenică. Fostul institutor, trecut însă pe la școlile înalte din Paris, ca să ia tîrziu la Iași o licență
