anecdotist, cum subiectul samănă cu un cuțit și complimentul drept cu o pîne, sau ne reprezintă „eleganța” prin felul cum se învîrtea în jurul scaunului fără să-l răstoarne și al catedrei fără s-o ciocnească, ca să nu mai pomenesc solemnitatea cu care ne vorbea de nu știu ce trecătoare suferință fizică a Hypatiei, filozoafa din Alexandria. Ca rezultat didactic, științific – firește nimic. Dar ce bucurie a simțit el la licența mea – și aveam urechea bună, auzind din antret ce se vorbea în Camera de Consiliu! – cînd a văzut că pot scrie în grecește considerații asupra literaturii clasice în spiritul vechilor biografi și comentatori!
Nicolae Ionescu „marele orator” de pe vremuri, omul cu gîtul de aramă, cu fulgerătoarea privire supt ochelarii intrați în carne, acela de care se temeau guvernele cînd nu-l făceau cu dibăcie să susție tocmai legea pe care credea că o combate, ziaristul din epoca Unirii, cuvîntătorul zilelor mari, care încîntase o generație, ni se prezintă palid, umflat, supt părul alb, buhos, pe care-l respectase vrîsta, refuzînd să vie la examen fiindcă „englezii, învățătorii noștri în materie de libertate, au legea habeas corpus”, iar, cînd era vorba de două cursuri pe an, ne aducea cîteva foi galbene, asupra cărora plîngea cînd Molière era ofensat de un senior insolent sau din care scotea imnul pentru Napoleon, Na-po-le-on Bo-na-par-te, ori cutremurul înaintea primejdiei unei Viene asediate de Cara-Mustafà.”Ce-ar fi fost pentru Viena? Ce-ar fi fost pentru creștinătate? Ce-ar fi fost pentru omenire? Ce-ar fi fost…?” —”Ei, ce-ar fi fost?”, întrerupse, enervată, Elena Didia Odorica Sevastos. Leul fără dinți își scutură coama. În față vedea Parlamentul, adversarii cari-l provocau, odioșii guvernamentali.”Ce-ar fi fost? Eu aș fi azi un hoge, iar d-ta te-ai găsi în harem!”
Îmi pare rău că în aceeași categorie îl punea o neînvinsă dispoziție a studenților, cari știau de altfel că și la”
