multe în urmă. Din colțul odăiței cu tavanul jos și fereștile mici de la cocoana Marghioala Vizdogeasa eu priveam încăierările și luam parte la judecățile Divanurilor; din Scaunul lor pecetluit cu zimbrul, Vodă vorbea de ajungeau cuvintele pînă la mine. Nu eram părtaș, dar că eram și eu un martur, de aceasta nu mă puteam îndoi. De atunci, de cînd stătusem cu Dabija-Vodă cel care nu bea decît din oala de lut, cu Alexandru Iliaș, care nu știa românește, dar era așa de bun, cu Duca bogatul, ale cării pietre scoase din rinichi le-am privit de atîtea ori, cu Dimitrie Cantemir, prins, cu muscalii lui cu tot, în cursa de la Stănilești, am căpătat putința de a trăi aiurea, oricînd și oriunde, cu aceeași realitate ca și aceea de la care plecasem și la care, bogat de amintiri ciudate și rare, trebuia să mă întorc. Nu m-am făcut istoric nici din cărți, nici de la profesori, nici prin metodele seminariilor; eram așa de cînd îmi aduc aminte și poate și din ceea ce au lăsat în mine alții cari pe vremea lor au văzut larg istoria țerii, și au și făcut-o.
Tot prin blajinul bătrîn, în veșnică rătăcire, cu „menajera” lui Mărgărinta, țiganca așa de asemenea cu dînsul, de să juri că-i era fată – și cred că puteai jura —, am căpătat cărticica galbenă, frumos tipărită la Socec, în care, fără a-și pune numele, același Kogălniceanu, din nou introducătorul meu în trecutul Moldovei noastre, pusese cu cîteva pagini de caldă înfierare zvîcnită din sufletul lui cel mare, povestea răpirii Bucovinei. Un colț din această Bucovină l-am găsit și eu cîndva, mergînd cu mama și fratele pentru nu știu ce rugăciune sau mulțămită de îndurare, la Sfîntul Ioan de la Suceava, negru și lucios de mir în racla lui de argint și aud încă în urechi adîncile răsunete ale străvechiului pod de lemn acoperit prin care ajungea cineva în orașul domnesc, a căruia sfîntă taină nimeni nu venea să mi-o spuie. Dar simțul pentru o bucată 3e țară pierdută, pentru un Domn omorît așa
