O măciucă de alun, Ca prin ea să stăpînească În întreaga Facultate, Socotind că e destoinic Ca pe toți să-i poată bate.
Această inocentă satiră n-a rămas însă fără sancțiuni pentru o cutezanță care o dată a fost și puțintel ciomăgită – cu ce adîncă rană pentru o firească mîndrie! – și astfel, devenit pentru tovarăși”Duhul”, întrupat și într-o pasăre care a fost adusă să zboare supt înaltul tavan al dormitorului său, din cauza taliei mele supțiratece, neînchegate, într-un măturoi, cu adăugirea numelui de copilărie, împrumutat de la Nunuță Roznovanu, pe care, la 1866, tata și bunicul voiseră să-l facă Domn al Moldovei. Și, după textul ad-hoc, oîntecul Domnului Tudor, strămutat asupra mea, răsuna puternic prin culoarele școlii:
Cine trece etc.? Este Iorga, este Duhul: E Nunuță Măturoi.
O vizită regală care, din fericire, nu onoră și o astfel de școală, ne puse deodată în fața lui Carol I.
Cu fastul obișnuit, regele înainta prin sălile de jos ale fostei reședințe fanariote, noi fiind în fund, fără nici o rînduială, ceea ce-mi atrase de la masivul și brutalul rector Climescu, care-mi dăduse așa de iertător drumul la bacalaureat, unde nu știusem la matematici absolut nimic, strigătul de: „scoate căciula, măi”.
S-a oprit, ne-a privit: din ochii de pasăre prădalnică o licărire a trecut asupra noastră, a fetelor de lîngă noi, și glasul puțin rauc, cu întîrzieri asupra silabelor străine, a răsunat pe cînd un imperios gest arăta, ca pentru o trecere prin arme imediată, mielușelele pentru care suspinam noi în bănci: mititica roșcată, care parcă se speria continuu de ceva rău de la cineva, colega care sărise odată pe fereastă,
