solid, o frumoasă cravată roșie, și pe cel mai masiv, mai hîrșit dintre acești științifici, care s-a trezit și cu o înfățișare la tribunal pentru că s-a uitat puțintel cu nevasta tînără, trimeasă pentru cumpărături, a unui bătrîn unchi din provincie.
Sentimentele de harță, care în domeniul uman corespund înhățărilor cu dinții din glumă, dar adeseori și cu sînge, ale cățelandrilor, se îmbrăcau uneori în forma versurilor, căci această bizară școală, și mai ales normală, nu știa numai să găsească porecle, dintre care „măgarul lui Lepadatu” (și măgarul și d. Lepadatu erau vecinii noștri) nu era cea mai crudă, ci se pricepea și la meșteșugul stihuirii. Fîntînaru, care făcea la gazetele liberale, unde am scris și eu, unele prostii despre conservatorii, dați, vorba merge, cu rușii, cronici glumețe și și-a adunat, supt pseudonimul”Vladimir”, epigrame, dintre care unele în adevăr bune:
Cugetările de astăzi, Sînt prostiile de mîne —, a schițat astfel pe colegii săi într-o „jalnică tragodie”, în care, deși atît de prieten, figuram și eu:
Vezi acolo o căpiță de păr des nepieptănat: Ea ascunde supt povara-i un cap mare de-nvățat, și era acolo vorba, printr-o licență poetică, în fond, nu și în formă, nu numai de nu știu cîte „limbi”, dar și de „matematici și științi”, pe care grație lui mi le adăugea. Eu însumi am încordat o șubredă și timidă liră pentru a face un Testament, care mi se pare că precedase și provocase opera lui Fîntînaru,”Testament” în care mulți aveau ce n-ar fi voit, ca prietenul Scobai, cam iute la mînie:
Lui Scobai cel mititel, Ce mi-a fost prieten bun, Fi las astăzi moștenire
