de două, de multe ori, cum se simte un tînăr care a trecut acum prin cea mai înaltă cugetare a scrisului, cînd își aduce aminte că „a fost ținut din pomană”…
Examenele puteau fi o plăcere numai pentru teză. Ea are marele avantaj că îngăduie elevului să se coboare pînă în fundul sufletului său, să culeagă de acolo ce e mai adevărat și mai bun, să-și învedereze apoi și prin formă bogăția de nuanțe, delicateța de percepții, putința de creațiune în cuvinte. Înaintea hîrtiei albe dai examenul în fața ta; nici o înfățișare străină, nici o temută privire necunoscută care să te influențeze, făcîndu-te de obicei mai prost – uneori cu cît mai prost! – de cum ești în adevăr. Cred că voi fi scris bine, căci la această probă am ieșit, pe neașteptate, o mărturisește stîngaciul tuturor examenelor, cel dintîi, cu domnișoara Elena Buznea, mai tîrziu dna Meissner, în rîndul al doilea.
Din oral, în care am izbutit, recurgînd la tot curajul meu, înaintea universitarilor necunoscuți, să-mi păstrez locul, îmi aduc aminte foarte puțin. Sînt emoții care înfig amintirile, dar sînt și altele care le distrug imediat, emoțiile asămănătoare, care se succed. Văd pe Petru Missir, mic, rumăn, cu c:helarii pe ochii glumeți, urmîndu-ne, cu mersul lui iute, săritor, lucrul la înscris; mai tîrziu el era să fie mijlocitorul cu însuși Caragiale al debutantului literar și, pînă la sfîrșitul lui, lipsit de o femeie așa de iubită și căutîndu-și mîngîierea în ațipirea conștiinței, un sentiment de caldă gratitudine m-a legat de dînsul. Un gros dascăl cu figură de paracliser mă examinează la grecește, profesor de seminar, deprins cu ruralii lui; din „mă” și din „tu” nu ne scoate. Un candidat nu știa ceti grecește. – Ce grecească e asta, mă? – Greceasca veche… – E prea veche, mă!” Și tot de la seminar ne venise un bătrîn Gheorghian, care avea același nume cu fostul ministru liberal, – așa de solemn cînd își prezintă frumoasa barbă căruntă, pieptănată în două părți – și care
