Ce putea face mama ca să mă întreție în acele cîteva săptămîni ale întoarcerii la Iași pentru examen! Îmi era destul de greu că pentru acest timp căzusem povară – din nou povară cuiva! – lui „moșu’ Iacob”, care, așezat un timp ca inspector la piață de fratele său mai mare, ajutorul de primar, era acum scos din funcție și pus în urmărire de aceia cari, prin lupte care duseseră și la focuri de revolver, luaseră în stăpînire țara, cu toate comunele ei. Bolnav, stîngîndu-se pe încetul de oftică, pipăind dureros genunchii mei ca să-i compare cu bietele lui rotule dezgolite de boală, el făcea un mare sacrificiu găzduindu-mă și trebuia bunul zîmbet veșnic al totuși chinuitei de griji „țața Aspasia”, ca să poată primi o conștiință în trezire ospitalitatea ce așa de natural i se oferise.
Dar pe urmă au trebuit plătite taxe, și știam cine le-o fi dat, ca să ajuta o rudă săracă, și după ce stăruinți materne, făcute acum și în numele meu. Banii „domnului Drăghici”, plus un mic împrumut pe care-l priveam ca despăgubire pentru ce-mi oprise, se cheltuiseră de mult, și eleganta redingotă neagră începea să se roadă la coate, fără a vorbi de ghetele totdeauna dispuse să-și găsească o răsuflătoare. Și, dacă se găsiseră cîțiva „franci” pentru „locanta” de lîngă casa lui Pașcanu, locuința n-aveam cum o plăti, deși, încă pe cîteva săptămîni, am răsărit și la „moșu’ Ioanidi”, care mă privea acum ca pe un prieten și confident chiar al sentimentelor sale afară de casă, căci în odaia vecină, „țața Zinca”, redusă la o umbră, cu părul sur tăiat scurt cît să-l poată sprijini gîtul descarnat, agoniza în chinurile fără nume ale cancerului.
Bacalaureatul l-am trecut însă, mai cu cîte o excursie la via, cu triste amintiri pentru mine, a lui Șumuleanu, în odaia de otel unde mă primise ca tovarăș fără plată colegul Briul. Și ce otel! În dosul Mitropoliei, pe o
