Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 1- Copilărie și tinerețe.djvu/145

Sari la navigare Sari la căutare
Această pagină nu a fost verificată

la plug cu grija să nu treacă boii pe moșia proprietarului, și cu „cocoanele” ajutînd la dulceți în casa acestuia, dar îmbrăcați orășenește, politicoși și mîndri, și pe lîngă aceasta și moșia lui Costică Iorga, mort cu mințile împainjenite, lăsînd ca moștenitoare pe verișoara de la biserica Roset, măritată cu fostul meu coleg de școală primară, Gheorghe Ursianu, apoi cu ofițerul Bălăceanu, Șerpenița, desigur un vechi Șipinți din veacul al XV-lea, în această parte plină de amintiri, între Prut și granița Bucovinei, a Moldovei de odinioară. Iute, harnic, cu iubire pentru pămînt, dacă nu și pentru oameni, el făcuse o frumoasă gospodărie, rămînînd în vechile case scunde și înguste ale acelui Botez, unde văduva, sora mamei lui Ermil, Zinca Săcară, și a unui latinist, Ioan, ale cărui traduceri interlineare cu chirilice le păstrez în cărțile lui, își îngîna bătrîneța și decadența cu garafa zilnică, de care se aprindea așa de mult încît amenința prin zăbrele cu o pușcă neîncărcată pe gazdă ca și pe „neamul lui”, care eram eu. De jur împrejur, moșii bine lucrate de mari proprietari legați de brazda lor, Costică Stroici, d. Gheorghe Stroici, căsătorit atunci cu frumoasa mea vară, Maricica Hasnaș, Pănculeștii. Și Tudorachi Covrigarul, cu fata-i vioaie, era pe aproape, și lîngă Săveni, în casa unui subprefect, mutat, care făcea chef de plecare, am fost poftit și eu ținînd de urît unei preotese ochioase, pînă ce Ermil, în domeniul căruia vînam fără să știu, m-a mînat acasă tot așa de imperios ca odată „moșu’ Costachi” cînd, la vie, priveam mai atent oboseala subită a unei doamne pentru virtutea căreia, amenințată serios, ei pornise în goana turbată a armăsarului negru pe care n-a vrut să-l vîndă nimănuia și l-a pierdut la cărți.

Multe am învățat acolo, mergînd la cîmp cu buna iapă care ne răsturna în fiecare zi și aștepta apoi să ieșim din căruță, dar la nevoie așa de prudentă, încît, exilat de la preoteasa, am putut trece cu cît știam eu mîna podul de