apucasem să fac, în spiritul nostru, adecă al „vacilor”, o foaie proprie, pe care o trăgeam la mașină și o dădeam abonaților – tot nu uitam Romanu de la Roman! – în schimb pentru o modestă plată în alunele care, pe lîngă ce dădea statul român, îmi complectau alimentația. Cum fusesem găsit de o coloare a feței puțin mai întunecată decît a multora dintre colegi, îi pusesem titlul Ecoul ceaunului. Eram și ilustratorul ei cu caricaturi. Dar viața creațiunii mele a fost scurtă. Eram singurul redactor și trebuia să răspund la lecție, ceea ce devenea absorbant.
Cum se vede, deloc talentul precoce. Și, de altfel, cînd versurile s-au înmulțit, mă jenam de caietul meu. Orice încredere în mine fusese distrusă de teribila mașină a școlii.
Literatura românească mi s-a mai vădit la „domnu’ Drăghici” prin apariția Revistei nouă a lui Hasdeu, impunătoare prin proporțiile ei, prin luxul tipografic, prin coperta împodobită cu multe, o, cu prea multe flori și cu eroice chipuri de scriitori. Era și Delavrancea acolo, și era și Vlahuță – dar încă nu cunoscusem pe Eminescu decît prin legenda nenorocirii lui și prin apariția deodată, lîngă Otel Traian, a trupului îngroșat și greu la mers, a feței bugete de pe care smulgea furios orice urmă de mustață, pe cînd bățul căuta să lovească în diformele „turnure” ale doamnelor. Ne-a trebuit timp ca să-l înțelegem, și a trebuit ca poezia lui atît de nouă și de adîncă să iasă din sepulcrul anilor vechi ai Convorbirilor de la Iași în eleganta ediție bucureșteană a lui Socec. Dizidența Revistei nouă, pornirea ei contra Convorbirilor, duelul unui Hasdeu, total ignorat de noi în toate rosturile lui, cu Maiorescu, caricaturat ca Napoleon, în „trilogia” la care colabora și istețul, productivul filolog Lazăr Șăineanu, nu putea să-mi fie inteligibilă în toate urile zăcute de acolo. Dar aspectul publicației ne cucerise, și am avut o deosebită plăcere să comunic
