lor erau aproape, ca și procesul lui Simion Mihăilescu, directorul Vămilor —, așteptînd pe aceea în metode.
Văd trei scene din această vizită plină de învățăminte.
Regele sosește. Liceul, înzestrat cu arme pe care nu știu dacă le mai avusem vreodată în mîni, dar potemchiniada școlară trebuia să se adauge la celelalte, e înaintea porților internatului. Careta largă, pompoasă, â la Daumont, cu jochei călărind pe caii dinainte, suie strada Arcului, precedată după obicei de fîlfîirea de pene albe, de sclipirile de oțel ale jandarmilor călări și de trăsura în care prefectul poliției în picioare, cu fața către Suveran, garantează siguranța, ordinea, buna-cuviință. Abia zăresc figura severă, slabă, încunjurată de barba încă neagră, mobilii ochi albaștri ai regelui, care cercetează iute toate, de jur împrejur, fără a face sforțarea unui zîmbet, fără o umbră de mulțămire.
Deodată un imens zgomot se produce la capătul străzii, unde, pe terasa ambițioasei clădiri a lui Pastia, Otelul Traian, fiind grămădită atîta lume, se petrece ceva. Jandarmii întorc brusc caii spre trăsura regală, lumea se dă în lături înspăimîntată; îmbulziți din toate părțile, băieții sar zaplazurile înapoi în curte, cu sau fără bețigașele reformate care li se încredințaseră.
Am aflat pe urmă că de pe terasa unde era un C. Balș, profesorul Miltiade Tzony de la Universitate și altă tînără opoziție nerăbdătoare și indignată și ea de isprăvile de la București ale „cetățenilor indignați”, adecă ale agenților cari pedepseau redacțiile ziarelor opoziției, devastîndu-le în numele „nației”, ca și de conrupția crescîndă a unui regim pe care Stătescu îl calificase: al unei „colectivități”, de unde porecla, răpede generalizată, de „colectiviști”, se șuierase, aruncînd asupra domnescului oaspete al orașului mere putrede și ouă clocite.
Lecția de sentimente civice nu era din cele mai bune.
La școală, nici un cuvînt despre cel care venea la sfințirea
