lună pe bunul doctor Riegler dacă moare ori nu moare s-a prefăcut într-un tînăr cu ținuta îngrijită, cu redingota de camgarn negru, cu pantalonii străbătuți de dungi roșii de mătasă, fabricație a croitorului Hirsch din piață, solemn ca un vechi diplomat. Rămînea, pe lîngă o neuitată pălărie sură, pierdută în singura seară de chef din toată viața mea, și tocmai în strada Florilor, cilindrul cu opt reflecte, pe care-l purtau studenții, și bastonul.
Pentru ca să le pot purta, trebuia un lucru de nimic: să mai fiu dat afară o dată.
Aceasta a avut loc, cu toată greva care o provocasem pentru că voiau să ne așeze în bănci după catalog – și telegramă la Minister și o întrunire publică! – numai la sfîrșitul clasei a VII-a, și mi se pare că la însuși, „domnu’ Burlă”. Intre obligațiile cele mai nesuferite pentru o minte care se trezește la înțelegere și la creațiune e desigur impunerea de a asculta, cînd un grup de colegi e chemat la lecție, bîiguiala, tăiată de observațiile profesorului, a celor cari nu știu și se eternizează, chinuind pe acela care-i chinuiește. În acest timp eu ceteam în bancă una din dărțile franceze ale unei inițieri literare pe care de luni de zile o începusem cu o pasiune care mi-a salvat sufletul. Mi s-a cerut să aduc cartea spre cuvenita confiscare. Nu era a mea: o împrumutasem cu atîtea altele, de la librarul Emanuil Haimann, care ținea, în strada Mare, un depozit de cele mai noi cărți pariziene, și o ceteam în zare, netăiată. Și duhul raționalismului mă puse din nou în luptă cu autoritatea:”De ce s-o dau?” —”Fiindcă e străină de școală”.”Dar străină e și mantaua de pe mine. Voiți s-o luați?”
De Paști, eliminat și de această „conferință”, eram liber să apar cu doritul cilindru în cap, fluturînd cel mai elegant bețigaș. Iar, cum „domnu’ Burlă” era un om bun, cu neapărate reveniri, am fost chemat, rugat aproape, să revin pentru a onora examenul, nu cu ce învățasem în cele două luni de eliminare, ci cu ce în cîteva zile, astronomia lui Lucescu intrînd și ea în socoteală, furasem
