dar nimeni nu se ocupa de mine, în această casă de burlac, cu slugi vage, undeva departe. Iar la ceasul mesei, rebelul, pedepsitul, mînca în chiar restaurantul, dintr-o veche prăvălie de lîngă Piața Traian, ținut de mama, mărunțică, slabă, albă, corogită, a lui Jichide, restaurant unde, de hatîrul foarte frumoasei, ochioasei domnișoare a casei, venea, primit în chiar cercul familiei „domnu’ Burlă” însuși. Eu, care voi prinzi apoi pentru douăzeci și cinci de bani într-o cîrciumă lîngă casa Pașcanului, puteam, chiar după largile mese ale „moșului Ioanidi”, să prețuiesc după dreptate plăcerea de a mînca dejunuri și prînzuri complecte, de o delicioasă pregătire, după carta plină de bunătăți.
Dar toate cele bune au și un sfîrșit. O dată, în liniștea adîncă a casei eu curte largă, goală, din dosul bisericii Lozonschi, am auzit o conversație care, într-un moment, m-a lovit drept în față. —”Și băietu-ista cine-i?” întreba glasul unui prieten al profesorului. —”Ia, un biet băiat sărac: l-au dat afară de la internat și-l țin așa la mine”...
Într-o clipă eram în față, unde domnul de limba italiană, elvețianul Weizsäcker, cu care la școală aveam foarte puțin de făcut – și nu știu chiar dacă-l urmam —, ținea pensiune pentru elevii de liceu. M-am oferit acolo pedagog, și nu era loc, acesta fiind ținut de șubredul meu coleg Holban, a cărui sănătate atinsă a putut totuși răzbi ostenelile obrăzniciei coalizate a elevilor săi. Dar situația pe care o rîvneam am găsit-o îndată la alt internat, acela pe care-l ținea însuși „domnu’ Drăghici”, pe strada Arcului.
M-am așezat acolo cu leafă: patruzeci de lei pe lună, cu făgăduiala că de fiecare nou client pe care l-aș aduce se vor mai adăugi alți zece. Și imediat m-am pus pe lucru ca să adun lumea în odăile curate din fundul curții, lîngă frumoasa casă pe care, cu o soție a doua, tînără, fata avocatului Menciu din Roman, și cu noi copiii, o
