acasă, fiecâre mulțămit cu ai săi. Îmi vorbise de o vie a lui, pe care o și cercetasem cîndva, pe cînd făceam descoperiri de noapte prin zidurile dărîmate ale Cetățuii, unde se tînguiau ca oameni în agonie huhurezii și vindereii. Prin străzile prăfoase m-am tîrît acolo. Se înseninase cerul pentru mine în ceasurile petrecute pe acea coastă sărutată cald de soare între butucii plini de roadă, în căsuța cu miros de răveneală și de părăsire, unde paturile trebuiau improvizate. Prietenul meu era încă acolo numai pentru cîteva ceasuri de distracție. Deci clipa mărturisirii, pe care o zăboveam tot mai mult, venise. Mi-a îngăduit să vin cu dînsul, dar, cînd mama lui Șumuleanu a văzut, a doua zi, două capete pe două perini, am Înțeles și eu că trebuie să merg aiurea.
Vagabondajul celui izgonit m-a dus de-a dreptul la profesorul, la directorul care iscălise sentința de înlăturare și al cărui suflet îl simțeam îngreuiat de măsura ce luase.”Domnu’ Burlă” mi-a făgăduit să intervie la minister pentru ridicarea pedepsei, iar pînă atunci m-a poftit într-o odaie la dînsul.
Stăteam pentru întîia oară în casa unui profesor, a unui om învățat, și pe furiș mă strecuram pînă pe pragul camerei de lucru unde se îndesau solemne cărți mie neștiute, între care nu fără uimire am descoperit și o „juxtă” franceză, – da, una din acele comode și oribile traduceri juxtalineare de care ne foloseam noi în ascuns ca să evităm greutatea nesfîrșită a pătrunderii personale, cu dicționarul în cîrcă, a misteriosului text elenic. O uimire și o deziluzie… Deci, – deci și profesorii țin „juxte” acasă… Încolo aveam o singură sarcină: să duc la tipografia Goldner, lîngă Teatrul cel nou, corecturile proaspete la noua ediție din strașnica gramatică grecească a profesorului.
Pe suflet mă apăsa un fel de teamă, hrănită de nu știu ce legende false despre viața găzduitorului meu,
