de melancolie și îndoială în lupta vieții, pe care o primea încrezător în muncă și bucuros de puterile sale, pe fața mare, cu ochii proeminenți, de o atît de prietenoasă privire: om de ispravă, idealist nebiruit, filozof al unei resemnări din care în întunerecul său a știut să facă o fericire a iubirii de oameni, a cultului datoriei. În mijlocul unor colegi brutali și pretențioși, de o inteligență slăbuță și fără un caracter format, noi, cești trei făcuserăm o sfîntă ligă a modestiei noastre, a grijii unor lucruri mai înalte și mai bune; ce furioși au fost cu toții cînd am luat la masă, unde fiecare căuta să se îmbulzească pentru a fi la locurile din frunte, pe cele din urmă! După propunerea lui Longinescu, care aducea un solid umor focșănean, am întemeiat frăția pe toată viața a „vacilor”, cu obligația de a nu ne chema unul pe altul cu un alt titlu decît cu acesta, pe atît de glorios, pe cît de rar, de „vacă”.
Odată constituit acest element de rezistență, „vacile” ieșeau firește la primblare împreună. Și ele au fost provocatoarele, supt conducerea eternei căciuli vechi de deznădejde și sfidare și a bățului gros cu care am fost bănuit că voiam să atentez la integritatea corporală a superiorilor mei, ale scenei neuitate prin care eram să mă desfac, supt osînda altei „conferinți”, de această Bastilie murdară a adolescenței mele și să încerc o nouă viață, plină desigur și ea de multe umilinți, mai grele chiar, uneori, decît pînă acum, dar în fund cu o licărire de lumină apropiată, de libertate ce va să vie.
Într-o duminecă deci, întunecatul nostru „provizor”, Cujbă, a decretat, nu știu pentru ce motiv, căci nu se săvîrșise absolut nici o greșeală, că noi din clasa a VI-a „nu ieșim”. Așa cum ajunsesem, tot aveam multă „sămînță de vorbă”, așa încît logica mea dreaptă, raționalismul meu instinctiv m-au făcut să întreb de ce nu avem voie să beneficiem de această zi a primblărilor și vizitelor.
