Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 1- Copilărie și tinerețe.djvu/123

Această pagină nu a fost verificată

urîte și de la cei cu apucături ascunse, pe cari-i prindea uneori o pornire de nebunie distrugătoare, care-i trecea pe un timp la infirmerie, în sama babei Tasia, ființa cea mai cu milă din tot personalul, de la dobrogeni foarte copți, pe cari-i prindeau cu slujnicile acei cari pîndeau la fereștile subsolului, pînă la bieți băieței înspăimîntați, abia ieșiți din puful cald al părinților, nu mi-ar fi dat întîmplarea doi prieteni, cei dintîi prieteni pe cari mă puteam răzima eu mai mult decît dînșii, cari erau mai siguri de sine și deci mai rezistenți, pe mine.

Din Botoșani venise și colegul meu Miron Kernbach, fiul „domnului Cherinbac” de la Poștă, Iosif, prieten odinioară, ca și frații săi, cu tatăl meu și cu „moșu’ Manole”, și al „doamnei Otilia” de la Școala de fete; familie pe care o cunoșteam întreagă, cu fratele mai mare, Titi, cu sora Cornelia, care s-a vădit mai tîrziu o delicată poetă și care a murit numai acum în urmă, lăsînd între hîrtiile ei toate foiletoanele mele din ziarul Lupta, frumos tăiate și cu îngrijire păstrate – mai tîrziu numai voi întîlni pe fratele mult mai mare, poet, politician, Gheorghe din Moldova —, ba, pînă și la vărul lor după mamă, Constantinescu, de al cărui părinte se leagă o istorie dureroasă de osîndă. Vesel, glumeț, vioi, împodobit și cu însușiri literare, pe care le-am găsit pe urmă în înduioșătorul jurnal de proprie observație, scris în anii de boală, și a cărui rătăcire între hîrtiile mele am regretat-o așa de mult, el nu părea deloc menit ftiziei care l-a lovit la București, ca elev la Școala Politehnică și de care, în cele mai mari chinuri sufletești, îndușmănit cu el, cu ai lui, căutînd un refugiu sufletesc, peste multe văi și dealuri, la mine, era să se stingă înainte de douăzeci de ani. Ghiță Longinescu, azi colegul meu la Universitate și eroicul profesor care a biruit cu un curaj unic neajunsurile fizice și morale ale pierderii vederii, era între noi trei temperamentul cel mai solid și mai armonios, fără urme