cu supravegherea unor pedagogi, dintre cari unul singur, viitorul doctor Țurcanovici de la Roman, care avea iluzia că ne poate stăpîni prin cîte o vagă amenințare, era un om sănătos și voinic, pe cînd Antoniade cel blînd, vorbind în șoapte, își tușea agonia – și în curînd era să-i vedem în biserică trupul neînsuflețit, capul blond, creț, plecat prea curînd pe perina sicriului – și Maxim, care a mai putut trăi, vărsa sînge. Romanticul Sacchetti de la”Siberia” venea numai ca să doarmă.
Undeva, în fund, un gang întunecos, păzit de rufosul, murdarul „moș Cute”, ducea la latrine, care erau o groază. Peste antret, clasa a VII-a a externilor. Pe scări întunecoase, în faptul zilei, treziți de clopoțelul pe care, cu o infernală stăruință, ni-l sunau în urechi doi țigani bătrîni, aproape tot așa de ferfenițoși, ne coboram rebegiți de frig, strecurîndu-ne spre lavatoriul veșnic umed, cu țevile de tinichea care trebuie să fi venit de la Mihai-vodă Sturdza însuși, creatorul, în acest local putred de vechime și neîngrijire, al vestitei atunci Academii Mihăilene. Astfel curățiți și pieptănați, Dumnezeu știe cum și unde, mergeam în lunga odaie a refectoriului, care comunica printr-o ferestuică îngustă cu o bucătărie, în care nimeni n-avea curajul să privească. Acolo ne aștepta zilnica noastră leoarcă de dimineață, în care se puteau recunoaște slabe urme de lapte, – dumineca, trebuind să mergem la biserică, în care neatenția noastră era absolută, cafeaua aceasta era pur și simplu suprimată ad maiorem Dei gloriam. La amiazi, niște chiftele bocănețe, în care ai fi zis că s-a amestecat strujitură de lemn, ne împovărau stomahurile, iar seara, o supă, un fel, care, la scurte intervale, era macaroane cu brînză, prefăcute într-un fel de sos gros, dezgustător și, de două ori pe săptămînă, dulciuri. Cred că Statul dădea pentru această alimentație, total insuficientă – eu mă aprovizionam peste gard, la olteanul cu strafide și mai ales cu alune, pe care le rodeam cu un apetit de veveriță – cincizeci
