chiar cînd, cu toată lunga lui practică, greșise vreun amănunt. Îngăduia să se recurgă la cărți străine și eu ceteam, urmînd exemplul de la Botoșani, din cartea de „istorie a evului mediu’’, apoi din cea „modernă” următoare, ale lui Duruy, frumoasă lectură, prezintată simpatic, ca și manualul, pe care-l păstram cu sfințenie, al lui Maspero.
Mai tînăr ceva părea profesorul de limba latină, Xenofont Gheorghiu care, plecînd foarte tîrziu din viață, a lăsat așa de bune amintiri. Autor al unor studii de literatură franceză apărute în curs de mulți ani de zile la Convorbirile literare, studii îngrijit scrise, care dovedesc cetiri asidue, dar cărora le lipsește orice farmec, acest om distins n-avea desigur o cunoștință adîncă a unei limbi așa de grele – cîtă distanță pînă la impunătorul Marțian, atît de stăpîn peste ce era mai greu în materia sa! —, și nici pe departe, neapăratul simț special pentru clasicismul antic. Corect în îndeplinirea datoriilor sale, el nu arăta o deosebită satisfacție că ne are în fața lui, ci înăcrit, veșnic obosit, își dregea cu vîrful creionului o coafură creață și învoaltă în care vrîsta pusese multe puncte albe. Mi s-a spus că e „domnu’ Codiță” și cu atîta se încheia caracterizarea.
Limba greacă era a unui om de mare merit, care mulți ani a fost directorul liceului, neclintit de nimeni, identificat cu această situație, filologul de pregătire europeană Vasile Burlă. Nu era numai eruditul care dăduse Convorbirilor etimologii și articole de polemică pe dreptate foarte ținute în samă și cetitorul unei vaste biblioteci pe care dureroase incidente de familie mă vor face s-o zăresc din odaia mea de oploșit la dînsul, dar, la acest superb exemplar de rasă moldovenească, un zimbru al lui Ștefan cel Mare, cu trupul imens, puternicul cap, ochii mari, dulci, glumeți și în fond triști, deasupra mustății arcuite asupra gurii sfătoase, un suflet multiplu, complex,
