orice manifestare și ne aplica o metodă excelentă, dar neinteligibilă pentru cei mai mulți, aceea a gramaticii istorice a lui Auguste Brachet, pe care o socotea ca a sa personală, ca „metoda” sa, – ceea ce făcea pe grăsuțul fiu de băcan gălățean Soare, pe care-l pîndea un așa de grozav sfîrșit la bătrîneță, să spuie că”Suțu are metodă”, ori „n-are metodă”, după nota pe care o putuse căpăta. Cînd în clasa a VII-a, omul de gust rafinat ne-a dat compoziții libere, de făcut în clasă, cred că a mea despre Ioana d’Arc l-a făcut să mă priveaseă altfel decît gloata desprețuită; eu însumi am avut pentru întîia oară, așternînd acele rînduri calde de lirism pe baza unei cărți pentru copii de la acel Alfred Mame din Tours, dăruită de biata Băjeasca, fiorul cum se poate scrie istoria, istoria însuflețită, singura de ținut în samă.
Nu va fi fost mai tînăr acel om de o extraordinară vitalitate, ceea ce l-a reținut pe lume pînă ieri, care ne preda istoria. Alexandru Brandia, cunoscut mie după traducerea manualului din clasa a II-a de la Botoșani, micuț, slab, zbîrcit, aruncînd pe catedră o pălărie trecută prin multe ploi și prăfuită de multe vînturi, ne privea de supt ochelari cu mărunții ochi negri nu ca pe niște neînțelegători sau ca pe niște dușmani temuți, cu cari se dă zilnic lupta pe viață și pe moarte, ci ca pe niște rătăciți și rău crescuți cărora așa de mult ar fi vrut să le schimbe sufletul, umanizîndu-l și civilizîndu-l. Era ceva înduioșat, vibrant, dureros-rugător în glasul lui, cînd, la teză, izbucnea:”Nuuu copiați! De ceee copiați?”, ca să termine printr-o amenințare, de care trei șferturi din clasă, cu cărțile deschise în bancă – obicei mai rar la Botoșani, unde însă, cînd se făcea se făcea bine, dînd, e adevărat, profesorului supraveghetor cartea, dar fiind supt coperta ei… o alta —, își rîdeau cu cinism.”Explica” bine, viu – cea dintîi „explicație” la istorie pe care o auzeam —, dar cerea să nu se treacă peste ce spusese
