ce m-a învăluit de îndată, crescînd necontenit, e fiindcă asupra nedreptății și umilinții suferite cu cîteva luni în urmă preferam să întind un văl des, de nepătruns.
Tineri nu erau aici decît doi, cari ei înșiși n-au avut nici o atingere cu sufletele noastre, unul fiind o fire desprețuitoare și violentă, celalt avînd o „dexteritate”, pe care n-o prețuiam deloc.
Încolo, tot oameni trecuți de cincizeci de ani, iar unii și mai înaintați în vrîstă, asupra cărora meșteșugul exercitase o acțiune deprimantă, cu atît mai mult cu cît aici nu era omul din Iași avînd a face cu oameni din Iași, ale căror rosturi de familie să le cunoască adesea perfect, ci mulțimea elevilor, destul de obraznică, dar fără curajul și tradițiile eroice de la Botoșani – adevărat că și fără profunda stricăciune, mizeria morală de acolo —, era adunată de vîntul întîmplărilor în orașul mare, cu mulți funcționari, din toate părțile Moldovei-de-Sus.
Mai bătrîn decît toți părea profesorul de franceză Alexandru Șuțu. Urmaș de Domn, avînd în figură liniile caracteristice ale nobilimii fanariote, slab, palid, cu nasul coroiat supt fruntea pe care se rătăceau vițe de păr alb, observînd în îmbrăcămintea uzată o distincție ereditară și înfigînd în cravată acul cu coroana princiară, acest om, pe care descendența și creșterea îl meneau la altceva decît trista meserie care vădit îl dezgusta pînă într-atîta încît refuza să numească, în general, pe elevi, chemîndu-i după semne exterioare ca: „tu, cel cu cravata albastră”, lucra obosit și în silă, putînd avea, de altfel – el, care se pătrunsese de spiritul limbii, vorbită exclusiv acasă, în care a încercat a traduce pe Eminescu și care publicase o mizerabil tipărită istorie a literaturii franceze —, așa de puțină satisfacție de la băieți a căror limbă se împotrivea la orice încercare de bună pronunție franceză. Venea ca la o osîndă, examina în neștire, adînc nemulțămit de
