să adăpostească prin odăi ieftene singurătatea ei, și pînea statului îmi era asigurată, o pîne pe care n-am udat-o cu lacrimi de mînie numai pentru că aproape tot ce era putere vie în sufletul meu fusese măcinat de teribila mașină sfărîmătoare a școlii.
Am intrat astfel în bătrîna clădire neprietenoasă, cu o curte îngustă și prăfoasă, într-o clasă a VI-a, mică și tristă, la capătul unui culoar care nu primise niciodată lumina și unde putina cu apă își revărsa cuprinsul. Băncile scrijelate se ridicau răpede în amfiteatru, lăsînd în fundul văii mesuța la care oficia, el însuși pătruns de jalea acestui mediu, un profesor, pe care, de sus – unde pribeagul își așezase locul, lîngă un ftizie, Tăutu, gata de moarte, și doi evrei pe cari, cînd se ascundeau supt bancă la cetirea catalogului, un zdravăn băietan de la țară îi ridica de păr ca să lămurească îndoielile cu privire la absență ale profesorului —, îl vedeam mititel, grămădit și, în cele mai multe cazuri, cu totul ridicul. Ce deosebire față de maiestuoasa catedră botoșăneană, de mobilierul proaspăt, de lumina care se revărsa asupra clasei de curînd părăsite, din largile ferești deschise asupra curții vaste, asupra livezilor bogate și crenelelor casei Ciolac! Din stradă, huruieli de trăsuri, strigăte prelungi, de jălanie, ale ambulanților evrei, zburdăciunea zgomotoasă a claselor ieșite pe trotuare și, la orice deschidere a fereștilor joase, tot ce poate trimete, împreună cu praful, cu „colbul” ei, o stradă rău și rar măturată.
Deși cunoscuți în mare parte prin lucrări proprii, apărute în volum sau în paginile Convorbirilor, deși legați cîte unii de activitatea literară și științifică renovatoare al cării organ fusese societatea”Junimea”, deci notorietăți netăgăduite și adesea personalități distinse, anumite defecte făceau ca și noii profesori să fie inferiori, în această calitate a lor, față de aceia de la cari plecasem și, dacă nu făceam atunci o comparație care să contribuie la demoralizarea
