Neamul Iorguleștilor, și el acoperit de injurii, care pesemne ni se cuvin din neam în neam, acești „bulgari” ai calomniatorului Sion de pe la 1850, au un început pe care-l arată icoana de argint păstrată azi de fiul meu Mircea și documentul distrus de ocupația germană din casa mea de la Văleni. Oameni din Pind, de la Adriatica, și-au trimes pe la 1760 odrasla în Botoșani, ca negustor, numele românesc, din Gheorghe, arătînd din ce neam se țin, iar porecla de Galeongiul, marinar al flotei imperiale turcești, dovedește calitatea de ostași liberi, nu raiale ca grecii de pe continent și slavii.
Răsăritul, cu soarele lui cald, cu albastra lui mare, cu dumbrăvile lui de portocali, cu zîmbetul Adriaticei și cu munții unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sînt deci așa de adînc ai mei și, cum soarta a făcut ca din darul grațios al regelui Albaniei să-mi am moșioara mea la Santi Quaranta în față cu vechea Corciră, picioarele-mi vor atinge poate un pămînt cunoscut strămoșilor.
Neamul Iorga a ajuns adînc înrădăcinat în Botoșani, Manolachi Iorga sau Gheorghiu, a cărui casă de bogat comerciant o are azi dna Saint- Georges și în care nu o dată am simțit alunecînd prietenește umbrele alor mei, a fost efor al negustorilor pămînteni și – ciudată potrivire —, acestui „cinstit bătrîn”, spune actul constituțional al orașului, i s-a încredințat păstrarea Arhivelor botoșănene. Fiul lui, Costachi, care avea și un frate, Iancu, de o tristă viață, dar un om nesfîrșit de bun, acest Costachi, avocat, cu studii făcute, se pare, la Viena, a fost tatăl a mulți fii și fete, dintre care unul, moștenind avocăția săracă, iar nu îmbogățitorul negoț, a fost Nicu Iorga, tatăl meu.
Ai Galeongiului au fost buni gospodari, făcînd ceva din nimic, și iubirea mea nesfîrșită pentru orice unghi de pămînt al meu, prietenia cu fiecare mugur și fiecare colț de iarbă, patima de a răscoli țărîna, încîntarea privirii
