mult. De altfel, în această liniște politică, dominată de continua creațiune a lui Brătianu, pe care nu-l intimida – și nici pe regele care-l susținea și care-i datora și lui noua coroană de oțel – o opoziție zgomotoasă, dusă de tineretul conservator cu un Nicu Filipescu opoziție a cării cunoștință o putusem prinde din foaia aristocrației luptătoare, Epoca, amestecată cu atîtea alte ziare pe mesuța lui „moșu’ Manole”, nu era loc nici pentru amintiri prea vii, nici pentru speranțe prea îndrăznețe. Se credea că s-a cîștigat o bază solidă, permamentă, de pe care nimeni nu ne-ar putea zgudui, și a ne desface de care ar însemna să ne aruncăm în negrăite primejdii.
Acasă, unchiul era numai o veselie. Se zbeguia ca și noi copiii cu cele trei levrete, Princesa, impozantă mamă de familie, Oscar, cu ochii verzi, slab de multe escapade amoroase și Ami, cu ochii negri, strălucitori de inteligență și, admirat de „țața Zinca” și de mama, cînta cu un glas puternic romanțele la modă, cerîndu-i-se de preferință Viorica de pe vale, bucata de rezistență. O familie din nenorocire fără copii, în care n-am auzit o vorbă rea și n-am văzut o mișcare de mînie sau de nerăbdare. Văd, departe, casa tot așa de bine ținută, dar cu o atmosferă misterioasă, pe care n-o puteau sfărîma elegantele lor mișcări, pe cele două verișoare, așa de bune cu noi, împărțindu-ne batoane neuitate de ciocolată Suchard și, odată chiar, niște frumoase lanțuri de bronz cu sticle colorate pentru primele mele ceasornice, „cilindru cu rubine”; Lența, fata așa de cuminte și studioasă și Tauța, cu o licărire de veșnică glumă în micii ochi negri din fața ștrengărește pistruiată. O altă soră a tatei, Olga, odată făgăduită moșierului Anghel și de atunci menită celibatului voit de dînsa, ridica silueta ei slabă, cu mișcările voluntare, energia privirii, atît de hotărît inteligentă, din marii ochi negri pe care nu-i încețase vrîsta.
Șederea ieșeană se oprea aici. Ni-mi mai aduc aminte,
