lîngă Sf. Ilie se pregătea să cuprindă un spital, o alta mai departe, scăpînd de degradarea ca destinație și de urîțirea ca stil, prin aceea că fusese dăruită Consulatului rusesc), dar și școli ca a dnei Dodun des Perrières, văduva organizatorului închisorilor moldovenești supt Vodă Grigore Ghica, apoi locuințe de funcționari, avocați, politiciani, gata la orice întoarcere a soartei să vîndă cui dă mai mult și, dacă se poate, statului; se mai păstra acolo în legătură cu trecutul casa de unde ieșea totdeauna la anumite ceasuri micuța umbră albă a bancherului Pavili. De la un capăt la altul, liniște, măsură, bună-cuviință. Cetele de școlari în diferite uniforme se sfiau să ridice dealul cu mișcările deșănțate ale unei tinerețe zburdalnice și cu zgomotul celor scăpați o clipă de tirania paralizantă a clasei. Trăsurile marilor birjari scapeți în mantii de catifea închisă, în jurul cărora flutura mătasa albastră deschis a centurii, mînau cu o singură ușoară amenințare a sfîrcului de bici, care nu lovea, ci despica aerul dintr-un gest elegant, cai de rasă care ar fi făcut mîndria unui amator din Apus, și cunoșteai pe cine era înăuntru, căci nu venise încă scăderea primblărilor sfidătoare ale oricui are cu ce să-și plătească o cursă ca să se afișeze.
Acolo, în capăt, căsuța care înainta asupra străzii, foarte albă, foarte cochetă, îngrijită cu acea minuțioasă pasiune de gospodărie, specială Moldovei singure, care se păstrează foarte deseori și acum ca o sacră tradiție, semn al unei rase selecționate și străbătute de o lungă viață istorică, avea în față grădina Copoului. Influența lecturilor proaste – vai, cinematografele din ultimele decenii! – nu mîna printre bătrînii ei copaci, supt care se oprea melancolia lui Eminescu, părechile grăbite nu numai să guste plăcerea alintărilor ușuratece, dar să și învedereze tuturora fericirea lor; adîncuri umede de întunerec, rareori străbătute de cîte un singuratec care numai acolo credea că poate să rămîie singur cu dînsul și cu iluzia pădurii
