curate străzi armenești, lăsîndu-se numai centrul înghesuielii comerțului evreiesc, aici învrîstat însă cu armenii răspîndiți în toate colțurile și cu cîte un lipovan din piață, vînzător de pește, de frânghii, de panerașe de ceară pentru Paști, cu flori colorate prinse deasupra, și de sîmburi de floarea soarelui.
O dată, eram tot la mătușă-mea Zinca și la „moșu’ Ioanidi”, gazda noastră, ori de erau bucuroși ori ba – și, cu o perfectă discreție, nu-și arătaseră împovărarea prin întreita noastră prezență – într-un cartier de care fusesem străin chiar și cînd, rareori, ne abăteam la „moșu’ Go”, lîngă biserica Sf. Atanasie, urcînd de la Școala Centrală în sus, printre vechi gospodării, cărora încă neînțelegerea artistică nu le dărîmase zidurile pentru a scoate piatră, regiune de străzi înguste, întortochiate, de case care păreau că ascund cîte o taină. În noua vizită, cu cîtva timp înainte de strămutarea mea școlară, eram într-o foarte curată căsuță de la Copou, tocmai la capătul marii străzi boierești, mărgenită de case ale unei mîndre și fine aristocrații, frecată cu franțuzește, occidentalizată în limbă, ca și în clădiri, care întindeau peroane supt care odinioară se opreau multele trăsuri în serile de sindrofie. Încă nu se prefăcuse această mai nobilă alee a Moldovei de odinioară într-un șir de case fără stăpîn, pornind astfel de la cofetăria Tufli, rezervată pentru scopuri comerciale, în față cu maidanul dlui Cuza, unde rămăsese numai o pivniță de găzar așteptîndu-se circurile ambulante, pentru a se continua cu comandamente militare, cu cercuri de ofițeri, cu locuinți de închiriat. Impunătoarea Școală Militară, cu larga grădină în față, avînd peste drum, pentru un negustor de piane și cine mai plătea chirie, vechea locuință încăpătoare și arătoasă a Drăghiceștilor, se găsea încă între adăposturi de bancheri evrei, ca Juster (o dată singur Neuschotz se înfipsese într-un mîndru palat de arhondologie la începutul străzii Mitropoliei și casa Pașcanului de
