Și iată și catastrofa vieții mele școlare la Botoșani.
Se simțise, se pare, nevoia unui supraveghetor de disciplină și, probabil mai mult pentru trecutul său de militar decît pentru demnitatea purtărilor ca profesor, maestrul nostru de muzică și de scrimă primise această delicată sarcină. După conversațiile cu care ne obișnuise, firește că trebuiau acte de autoritate ca să se impuie. Trecusem pe lîngă dînsul salutîndu-l, cum fusesem învățat să fiu politicos de acasă, unde chiar mi se făcuseră mustrări cînd sărutasem mîna lui Vlădicescu, oaspete al lui moșu’ Manole”, foarte amabil cu teatrul de ambele sexe, deși nu trebuia s-o fac, pentru că „la actori, chiar bătrîni, nu li se sărută mîna”. Glasul aspru mă rechemă ca să-mi ceară s-o fac din nou și înaintea tuturora, pentru că pînă atunci n-aș fi făcut-o. Mîndria firească a adolescentului a refuzat, cum nu se putea altfel, fiindcă aș fi mărturisit, în cazul contrar, că n-am creștere și că am mințit. Era și mîndria rasei, căreia nu i s-a poruncit. Eu, Oare nu fusesem niciodată pedepsit, din a doua clasă primară, eu care de cinci ani eram în fruntea tovarășilor mei, trebuia să rămîn „oprit”, sentința rostindu-se înaintea gloatei din toate clasele care se adunase. Liniștit, am plecat acasă, bănuind ce mă așteaptă.
Pentru aceasta, „conferința” profesorilor m-a eliminat pe cîtva timp din școală. Trebuia deci, nu fără durere, să caut aiurea.
Și – am găsit.
Am ajuns astfel la liceul din Iași, ceea ce era și o ușurare pentru condițiile de viață ale mamei, fratele meu intrînd în același timp la Școala Militară de acolo.
Mai văzusem orașul, care continua să-mi pară fără păreche, deși el n-are pe departe, cu toți Tătărașii și Ciurchii săi, de origine tataro-țigănească, aceeași frumuseță ca Botoșanii, răsfirați pînă departe, cu mahalale ca niște sate, cu lungi și
