oară atingeam în pregătirea mea de lecție, de examen, un așa de înalt nivel, și eram mîndru că nu mă înspăimîntă, precum eram bucuros că-mi place așa de mult.
Ioan Georgian era un om deplin, și tocmai de aceea el consimțea – mai mult, el găsea foarte natural – să ne trateze și pe noi ca oameni. Același lucru îl făcea dintr-o tinereță doritoare de cît mai mult contact sufletesc, din lărgimea de orizont a unor studii universitare făcute la Iași, pînă la capăt, dintr-o nesfîrșită bunătate de inimă, încă un profesor nou, Nicolae Răutu, – și acesta apărut într-o nedespărțită tovărășie, lîngă noul „domn de științi naturale” pentru „cursul inferior”, Mironescu, mergînd alături așa încît le vedeam înaintînd bastoanele perfect paralele. D. Răutu, care-și continuă și azi o bătrîneță senină, în mijlocul bogatei sale familii și care-și are în urmă o carieră politică în care din nou ne-am întîlnit, ne-a cîștigat de la început, mai mult decît Georgian, care mai ales ne impunea, prin zîmbetul lipit de figura sa larg deschisă, care încununa un trup sănătos și voinic. Dar ce era cu totul nou la acela care aducea ultimele rezultate ale școlii lui Lambrior și le comunica prin note manuscripte, era dispoziția, care ne ridica așa de mult în ochii noștri, ducîndu-mă pe mine pînă la hotarele, pe care totuși le vedeam bine, ale familiarității, de a discuta cu noi. Intre ortografia lui Băleanu și a lui erau deosebiri și, pentru a ne câștiga de partea sa, cînd ar fi putut să ne impuie acestălalt sistem, el recurgea și la legile derivației, de care pînă atunci fuseserăm străini.
E cel dintîi om mai în vrîstă care mi-a arătat înțelegere și iubire. Mai tîrziu, cînd acea nedreptate m-a depărtat de orașul nașterii mele, el mi-a păstrat, în ciuda majorității colegilor săi, care mă sacrificase așa de ușor, acest sentiment și, în casa lui Argenti, acuma dispărut, unde trăia cu prietenul său, eram primit într-o intimitate care mă onora și mă îndemna.
