materiile lor nu mi-ar fi fost așa de simpatice, nu i-aș fi putut uita.
Ne-am trezit la istoria Orientului – unde se rătăcise și manualul, vechi, dar foarte îngrijit, al unui Mandinescu, culegînd sau poate și traducînd, seminarist pentru seminariști, din, probabil, vreo carte în rusește, – cu un profesor tînăr, deși nu foarte tînăr, a cărui păreche cu greu s-ar fi găsit. Mic, foarte mic, cu privirea ușor încrucișată, ceea ce-i dădea un aer misterios, cu mustața aspră rasă, tăiată scurt, Ioan Georgian, fecior de preot, care făcuse și studii în Paris, la Hautes Études, cum am aflat pe urmă, cînd el a apărut ca rival al fostului și, cred, în adevăr prețuitului său elev de la Botoșani, apărea vorbăreț, aprins, călcînd larg, potrivindu-și pasul, lîngă silueta înaltă, tristă, tăcută a lui Marțian. Cred că odată au și locuit împreună, deși pe urmă vedeam de la casa noastră nouă, tot din parohia Sfîntului Ioan, la un carătaș neamț sau polon căruia îi ziceam „buiá” (boiá) lumina care veghea pînă tîrziu în casa Măndiței Buzilă, fata Juanesei, unde Georgian se mutase. Spirit revoluționar, acest om cu neobișnuite scînteieri, dar și cu o ereditate care-l va smulge apoi de la catedra din București la Sf. Sava pentru a-l ținea ani de zile în zbuciumul sufletesc al maniei religioase, vedea, singur, o altă școală. Distanța, necesară, între dînsul și școlarii săi nu înțelegea s-o stabilească decît prin știință, care nu-i lipsea, și talentul pe care-l avea cu prisosință, fiind, fără îndoială, unul din oamenii cei mai elocvenți, cei mai plini de vervă – se înscrisese și ca avocat – pe cari i-am cunoscut. Așezat pe un simplu scaun în fața noastră, el improviza după o carte pe care a isprăvit prin a mi-o recomanda. O am și acuma: nu e alta decît manualul pentru Universitate, plin de așa frumoase descrieri, de fragmente literare așa de bine alese, de traduceri noi din cărțile sfinte evreiești, al marelui egiptolog Maspero. Pentru întîia
