fost vornic de Cîmpulung, a fost și sol la Ludovic al XIV-lea pentru Domnul său, sărac și singur, vin, pe moșia lor de lîngă Podul Iloaiei, Lunganii, din Costea Viteazul, boier al lui Alexandru cel Bun, maramurășean din ai descălecării.
Și cum să nu fiu „romantic”, precum mi se aruncă în față cu o brutalitate de rîndaș, de cine știe ce abia inițiat în istorie, care e o artă, cum să nu fiu astfel atunci cînd trece supt condeiul meu acea istorie a vechii Moldove, în care neamul meu se suie așa de sus pentru ca, și prin Arghiropoli, continuatori prin căsătorie ai Mavrocordaților, iar aceștia prin femei, mlădiță a însuși lui Alexandru cel Bun, să simt în mine zvîcniri a căror origine mă sfiesc să o spun?
Dar Drăghiceștii au scris, și Elena, mama mamei, a tradus Adolphe al lui Benjamin Constant și altă literatură franceză, cu care din nenorocire s-au învelit mai tîrziu gavanoasele acasă la noi.
Și astfel nu scriu din ambiție – adesea-mi ascund cărțile și nu-mi place a vorbi de ele —, ci din impulsul cu neputință de înlăturat al tradiției, care vine de la această femeie, moartă tînără, după despărțirea, voită de ea, de un soț care nu-i înțelegea nevoile de o viață culturală, cu dus la teatru, cu lecturi, cu luxul cuvenit „unei fete de Vornic Mare” – și soțul răspundea, spune actul divorțului:”Și fată de Domn să fie, soț îi sînt și trebuie să mă asculte”.
Vin, în acest domeniu întreg despre partea mamei, care a moștenit iubirea nesfîrșită a cetitului prin care, la nouăzeci și doi de ani, cînd ochii se trudesc a prinde două slove, își mîngîie adînca bătrîneță lipsită aproape cu totul de dumnezeiescul dar al auzului și care, cu o creștere de pension polono-francez și un singur drum împreună cu tatăl meu bolnav la Toplitz, în Boemia, s-a încumetat a traduce și din nuvelele lui Alfred de Musset.
