ce găsise în cale, între altele și bogata Brăilă. Vizirul cel mare trecu întăiu la Nicopol, spre Turnu, cu cîteva mii de oameni, mai ales Ieniceri, a căror îndărătnicie putea face drum celorlalți. Trecerea se săvîrși noaptea, pe șeptezeci de bărci, care duceau și o sută douăzeci de tunuri, și malul stins: fu atins în cea mai mare tăcere, ceva mai jos de locul de unde porniau îndelungul zilei săgețile și chiotele Romînilor. Vlad văzu cu bucurie a doua zi că i-au sosit în sfîrsit oaspeții, și-i primi așa de călduros, așternînd pămîntul cu dînșii, încît Mohammed se temu că i se nimicesc «mielușeii» cu totul. Dar tunurile nu erau cunoscute teranilor noștri — și în 1445 ei se mirase mult și chiuise tare văzînd cum se descarcă de zgomotos minunata unealtă de peire —; cînd ghiulelele de piatră prinseră a cădea, ucigătoare, asupra lor, ei se dădură în lături, și norul de săgeți ce străbătea Dunărea, încetă. Atunci Sultanul trecu, și Vlad se făcu nevăzut, înghițit de codrii apropiați.
Pe la vre-o 7 Iunie gloata turcească porni în sus printre movilele Teleormanului, care erau pe atunci o singură pădure mare, de la care se trage și numele Ținutului. Sultanul voia să prefacă Țara-Romănească într’o provincie a Împărăției sale, așa cum căutase și izbutise une ori să facă prin deosebite unghiuri ale peninsulei balcanice și ale Asiei-Mici de peste mare. Alt Domn nu avea de gînd să puie, și, dacă luase cu dînsul pe frumosul Radu,
