Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/88

Sari la navigare Sari la căutare
Această pagină nu a fost verificată

luase în aceste învoieli, prin care singure Matiaș ajungea adevărat Craiu unguresc. Cu toate poruncile ce se dădură în Ardeal Voevodului, acesta nu putu să miște pe Sași ca să scape de peire pe acela ce li făcuse atîta rău.

Ștefan va fi chibzuit toate aceste lucruri. El nu era un om pornit, nu era un suflet dorit de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cîrmuire care cîntărește puterile, prevede sfîrșitul încăierărilor, și, rece între prieten și dușman, între creștin și păgîn, se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare țerii sale. El porni deci spre Ținutul Putnei, care se afla în mîna Moldovenilor și la sfîrșitul Domniei lui Alexandru-cel-Bun: la 15 Maiu îl vedem la Bacău. Pe atunci, pîrcălabil ungurești al cetății Severinului scriau Craiului că luntrile din Serbia intrase acum în Dunăre și se aflau lîngă Vidin și că Vlad trimesese pe cei ce nu puteau să se apere în munte, la Poienari, și prin alte cetăți, în ostrovul întărit al Snagovului și în adîncimile codrilor; el luase cu dînsul și cel mal tineri dintre flăcăii satelor și stătea gata cu ochii la Dunăre, lnprejurările îl înnălțase: el nu mai era un schingiuitor de oameni pentru plăcerea sa nebună; duhul sfînt al bunilor strămoși, adormiți în lupte pentru țară, se coborîse asupra frunții sale îndrăznețe; el îi scînteia acum din ochii strașnici.

În cele d’intăiu zile ale lui Iunie, Mohammed întindea corturile pe malul apei largi. Îi venise luntrile din sus și cele din jos, după ce arsese