german și un prinț vecin, Ștefan a fost pentru «Chesarul», pentru depărtatul Împărat creștin.
În cei d’intăiu doi ani de Domnie, deci de la 1456 la 1458, Vlad și-a plătit după cuviință birul turcesc la care de mult era supusă Țara-Romănească. Nici Ștefan nu va fi uitat — și era marele Sultan Mohammed al II-lea omul care să lase a se uita o îndatorire bănească luată față de dînsul? — că toată boierimea Moldovei împreună cu Petru Aron făgăduise Împăratului păgîn cele două mii de galbeni, care erau o sumă foarte mică față de liniștea ce se asigura printr’însa, față de ușurințile de negoț pe care le chizășluia. Închinarea către cineva mai puternic, răscumpărarea prin bir ca să nu fii prădat de cine putea lesne să te prade, — nu erau privite de nimeni pe acea vreme ca o înjosire.
Și iată acum că nebunul de Vlad aprinde de jur împrejurul Moldovei flăcări zădarnice, în care nu se poate făuri nici un viitor. Așa va fi gîndit despre viteazul nesocotit viteazul cel cu socoteală.
Vlad nu plăti birul; în 1461 Sultanul i-l ceru printr’un sol anume, Grecul Katabolinos, care-și lepădase legea pentru o slujbă. I se mai ceru să se înfățișeze la Poartă, cum se cuvine unui birnic al Împărăției și cum făcuse mulți înnainte de dînsul, să-și îndrepte hotarul țerii de către cetățile dunărene, care se aflau de vre-o treizeci de ani în mînile Turcilor, și să mai dea pe fiecare an cincizeci de copii, cari să se turcească și să intre în vestita
