de mărire, care-și rotește ochii lacomi, gata să se răpeadă asupra prăzii.
Dar Ștefan-cel-Mare n’a fost un scornitor de războaie. Nici-odată el n’a căutat un dușman, nicio dată n’a avut o toană sîngeroasă, cheful unei mari vînători de oameni. Firea unui Vlad Dracul, unui Vlad Țepeș, al doilea Dracul, cel din urmă cu deosebire bucuros de a vedea suferinți, de a-și scălda sufletul sălbatec în strigătele de durere ale rînitilor, era străină de dînsul. În alte vremi el ar fi fost un bun păstor de oameni, un Împărat cu iubire și credință, tesînd firele de aur ale unor zile pașnice, în mijlocul mulțămirilor ce s’ar fi înnălțat de pretutindeni spre bunătatea lui. Dar, bătută de valurile tuturor furtunilor, tara avea nevoie de un paznic neadormit. Și el fu acela, — omul viteaz, dar nu crunt, pe care-l cereau vremile.
Deocamdată el avea altă grijă, destul de mare ca să-i stăpînească toate faptele. Trebuia să împace cu Domnia lui nouă pe toți acei cari sprijinise pe fugarul Petru Aron și se înfruptase din daniile lui lesnicioase și îmbielșugate. El izbuti, cu toate că era numai nepotul lui Alexandru-cel-Bun, al cărui fiu trăia încă în Camenița și se putea lăuda cu găzduirea de astăzi, poate apoi cu sprijinul de mîne al Polonilor.
În 1458, al doilea an de stăpînire, de Paști, Ștefan avea lîngă dînsul în Curtea din Suceava, care era să se trezească la o nouă viață, plină de suflet și de mișcare, pe bătrînul Manuil, care nu mai stăpînià
