din toate părțile de zidul de oțel al Turcilor, ce-și aveau capitala și mai aproape de munți, la Adrianopol. Regele Vladislav însuși mergea acum în fruntea oștilor creștine; corăbii venite din Apus supt steagul Veneției, marea Republică italiană, supt steagul cu cheile Sfîntului Petru al Papei și supt flamura depărtatului duce frances al Burgundiei, se apropiau de strîmtorile ce despart Europa de Asia, ca să împiedece fuga păgînilor, ce se socotia sigură. Dar Sultanul Murad bătrînul ucise pe Rege și împrăștie oastea.
În zădar veniră pe urmă, în primăvara următoare, corăbiile Apusului în Marea Neagră și pe Dunăre, arzînd și ispitind cetățile turcești ale malului stîng. Ioan nu putu să se coboare decît o clipă dincoace de munți, căci Ungaria, lipsită de regele său, fierbea de vrajbă. Abia în 1446 se făcu liniște, alegîndu-se cel mai viteaz ca guvernator al țerii.
Acum Ioan nu mai trebuia să asculte de poruncile nimănui, și toate puterile regatului se aflau în mîna sa întocmai ca și spada lui. El se gîndi iarăși la deșteptarea Răsăritului creștin prin brațe romănești. Vlad Dracul, care încheiase și el pace, cînd toți părăsise lupta cu Turcii, nu i se mai părea un sigur ajutător: de Crăciun, în anul chiar cînd fusese ales locțiitor de rege, Iancu-Vodă trecu munții, prinse pe Vlad, care ținea pe o fată a lui Ilie-Vodă, o soră a lui Roman, și-l ucise, împreună cu singurul dintre feciorii săi ce se găsia în țară.
