Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/35

Această pagină nu a fost verificată

acuma recunoscut de Turci, Domnii țerii sale, și el chemă la dinsul pe Ștefan și-l ajuta să iea moștenirea care nu i se cuvenia lui în rîndul întîiu.

Ștefan smulse Polonilor primirea lui ca vecin, năvălind în țara lor, unde se adăpostise Ilie, Marinka și copilul lor, Roman. Regele era încă nevrîstnic, așa încît nime nu era bucuros de războaie primejdioase în părți care obișnuiau să înghită frumoasele oștiri ale cavalerilor și lefegiilor. Ilie fu oprit într’o găzduire darnică, în care el avea tot dreptul să vadă însă o închisoare. Căci cărările ce duceau la Nistru erau tăiate pentru dînsul.

Dar erau boieri moldoveni cari nu se dăduse cu cel mai puternic, ci țineau, în Moldova sau peste hotare, cu adevăratul moștenitor. Printre dînșii era neamul Jumătate, Lazăr din Tulova, în părțile de către munte, Duma fiul lui Șandru. Ei îndemnară pe Ilie să fugă de la oaspeții săi, îl aduseră în Moldova și dădură pentru dînsul două lupte, care nu dezrădăcinară însă pe Ștefan, în jurul căruia se strînsese cei mai mulți și cei mai puternici dintre stăpînii de moșii. La urmă el fu răzbit și strîns în Ținuturile de jos ale țerii. Atunci el ceru să se împace, și Polonii îl întăriră în acest gînd, care-i scutia de o mare grijă și de o grea datorie. El căpătă în vara anului 1435, abia doi ani de la moartea pașnicului Alexandru-Vodă, o întinsă bucată de pămînt, din care era slobod să-și tragă veniturile: de la Vasluiu pînă la Chilia și pănă la Cetatea-Albă, patru tîrguri, toate cîmpiile, tot pustiul,