Casandra, mama Sultanei, soția lui Alexandru Mavrocordat, Tălmaciul Porții; Ghiculeștii, al căror bunic, Grigorașcu, ținuse pe Maria Sturdza. Și unul și altul din aceste neamuri aveau o obîrșie romănească în parte. Callimachii, cari începură a domni pe la 1750, erau coborîtorii Orheianului Calmășul și al unei Cîmpulungence.
Numai pe urmă, după 1774, veniră Greci curați, printre vlăstarele nouă din cele trei neamuri înrudite cu poporul romănesc sau pornind de-a dreptul din el. E vremea cînd se înnalță asupra noastră familiile: Ipsilanti, Moruzi, Suțu, Carageà, Hangerli. Vremi grele, în care toată povara Împărăției turcești slăbite, scăzute, putrezite, dar din ce în ce mai lacome, apasă pe umerii țeranului romîn. Țara fu ruptă în bucăți, ca trupul lui Ion-Vodă: Austria luă în 1775 Bucovina, cu Scaunul sfînt al Sucevei și mormîntul sfînt al Putnei, iar Rusia, în 1812, Basarabia, cu Hotinul, cu Soroca, cu pădurile din Lipnic, marture ale luptei lui Ștefan-cel-Mare cu Tatarii, cu cetatea din Orheiu, cu vadul din Tighinea, cu zidurile din Chilia și Cetatea-Albă, — care nu s’au mai întors nici-odată la noi.
De la 1822 avurăm iarăși Domni de tară, cari se păstrară pănă la Unirea Principatelor în 1859, cînd din Moldova și Țara-Romănească, două țeri din Romînime, se făcu Romănia.
La 1877, patru sute de ani după luptele de la Podul-Înnalt și Războieni, Romînii, supt Principele
