de spre Baia al Ținutului. Lui i se păru că e mai folositor să puie mîna pe bogata și tarea cetate de hotar a Bistriței, care se înfiora de mîndrie săsească supt stăpînirea Moldovenilor și scăpă la cel d’intăiu prilej, blăstămînd zilele nenorocite ale robiei. În zădar zdrobi vrednicul fiu al marelui tată pe Sașii regelui Ferdinand în lupta de lîngă Feldioara — ale cărei ziduri amintesc și astăzi această ispravă străbună —, în zădar împresură Brașovul, în zădar străbătu el, prădînd și amenințînd, Ardealul. Lipsia din aceste fapte îndrăznețe, zgomotoase și scînteietoare, socoteala cea bună, rostul cuminte, «mintea Moldoveanului cea de pe urmă». Stăpînirea lui în colțul ardelean vecin cu păsurile prin care trecuseră întemeietorii țerii sale, se risipi în fum peste cîtăva vreme, și însuși trăi în de ajuns pentru ca să-i vadă sfărîmarea.
De la Poloni Rareș avea să ceară Pocuția. El urmă față de dînșii purtarea lui Ștefan. Ceru dreptate, judecată și, în așteptarea ei, luă în stăpînire cu arma Ținutul pentru care era cearta. Și el prin hotărîrea lui răpede aruncă pe vecinii de la Răsărit și Miazănoapte în nedumerire și încurcătură față de mijloacele ce trebuiau întrebuințate. Petru-Vodă făcu însă marea greșeală de a înnainta prea mult pe pămînt străin, de a merge pe drumuri deschise, de a primi o luptă învățată, în cîmpia netedă, cu pedeștri împotriva pedeștrilor, cu călărime împotriva călărilor, cu tunuri împotriva tunurilor. El fu
