Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/27

Această pagină nu a fost verificată

De la început, avînd să aleagă între Unguri, de cari abia se dezlipise Moldova și cari-l atingeau la un singur hotar, și acela de munte, lesnicios de apărat, și între Poloni, cari înfășurau din două părți, de sus și de la Răsărit, țara, — el alese pe aceștia din urmă. Li se închină și li dădu ajutoare, care se luptară cu cavalerii Teutoni, departe în Prusia, lîngă cetatea Marienburg, unde ai noștri găsiră cu bucurie păduri, în care știură iarăși să ispitească pe dușmani, acoperindu-i apoi cu ploaia de moarte a săgeților (1410). În dosul lui, doi ani după această luptă, regele Poloniei se înțelegea cu Împăratul Sigismund, și el rege, al Ungariei, pentru a împărți Moldova dacă Domnul ei n’ar voi să ajute pe creștini în lupta cu Turcii pe care cu adevărat n’o începură însă nici-odată (tratatul de la Lublau; 1412). Alexandru rămase însă neschimbat, și nimeni nu îndrăzni să încerce împărțirea care se putea scrie mai lesne cu condeiul decît cu sabia. Păstrînd însă credința, el știa să șteargă rămășițele rușinoase ale trecutului, să se înalțe necontenit înnaintea Craiului prieten. El încheie legăturile cu dînsul altfel decît înnaintașii săi șubrezi și se înfățișează în ele ca «Domn», nu ca «Voevod» supus. Odată, pentru un nou împrumut, el capătă și zălogirea Pocuției, cu vestitele ei orașe întărite, Sniatinul și Colomeia, pe cînd înnainte de dînsul se vorbise și de părăsirea țerii Sepenicului. O înnaltă doamnă din sînge crăiesc, Ryngalla, i-a fost soție, aducîndu-i măcar cinstea