de la Adriatică la Marea-Neagră, Vladislav merse în Ardeal, unde strînse birurile și lăsă toată grija unui singur om, Bartolomeiu Drágffy, din sîngele lui Dragoș Moldoveanul, un aspru Romîn din Maramureș, care știa să facă pace, trăgînd în țapă pe turburătorii ei; apoi el se întîlni în Banat cu cellalt Romîn de strajă la hotare, cu viteazul și cumplitul Pavel Chinezul, și el un Țepeș binefăcător. Îndată Bartolomeiu și Pavel trecură Dunărea, arzînd Semendria: ei culeseră o pradă cum nu se mai pomenise de mult și băgară groaza pănă și în Constantinopol. Pavel muri în toamnă, după întoarcere, cu aceiași mulțămire cu care murise Iancu-Vodă, — cel d’intăiu dintre Romînii cei mari ai veacului ce sta să se încheie acum,— cînd despresurase Belgradul. Pacea se învoi Turcilor în 1495 numai pe trei ani, deci pănă în 1497, cînd se mîntuia și pacea lui Albert.
În sfîrșit prădăciunea la care fusese supusă Țara-Romănească în 1493, amenințările Vidinenilor lui Malcoci în 1494, trezirea spre lupte a celor doi prooroci ai peirii, Malcoci tînărul și bătrînul Ali, care-și smulgea barba de mînie cînd nu-i ajungea sîngele vărsat, puseseră pe gînduri, și pe bietul Vlad Călugărul, care rîvnia iarăși către o călugărie liniștită, și pe Ștefan, care tresări simțind cum se apropie furtuna. Trimețînd la Turci în 1496, el cercetă cu solie în același timp pe Munteni, — de cari nu voise să știe atîta vreme, pentru că Domnul lor îl trădase și-l păgubise. Se zice că între cei doi
