pe acest căpitan firesc al întregei creștinătăți amenințate, că a primit vești de la Uzun, prin solii acestuia și prin Ogniben, și că, de spre partea lui, e hotărît «a se lupta din răsputeri pentru creștinătate». Totuși de nicăiri nu-i venise nici un ajutor însemnat decît Secuii — vre-o 5.000, după mărturisirea lui Ștefan însuși către Regele Poloniei, — și, pe lîngă dînșii, ostași unguri, — 1.800, după socoteala Regelui Matiaș. Pe aceștia i-i lăsase, pe toți, cornițele Secuilor întorcîndu-se acasă, căci Ardealul n’avea voie să înceapă un războiu, plin de urmări, cu Turcii înșii. Basarab-cel-Tînăr se afla și el pe lîngă Ștefan, cu cîțiva fugari. În tabără, între «viteji», Curteni, hînsari, boieri, în mijlocul țerănimii care venia din munți și văi la tabăra lui Vodă ca să apere țara, țara lui și țara lor, — frumoși luptători simpli, cu căciuli înnalte, lungi plete și ochi de foc, purtînd unelte de muncă prefăcute în unelte de luptă și arcuri atîrnate pe umeri —, el petrecu serbătorile de iarnă cu mai multă evlavie decît totdeauna. La ospețele de Crăciun păhărele păreau a cuprinde pentru mulți, pe cari trebuia să-i aleagă soarta, împărtășenia, sfînta împărtășenie cu neamul lor, înnaintea morții. Cu toții se legară a posti patru zile cu pîne și apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pămîntul ostenelilor lor.
Căci în zările albe ale miezului iernei înnaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, Ieniceri, Spahii și gloată. — ca lupii flămînzi.
