se mîngîie cu șoareci și paseri — și să așeze în București iarăși pe credinciosul Radu.
Știrea despre luarea acestor măsuri de răsplătire sosi la Ragusa prin solii orașului plecați din Constantinopol la 28 Decembre. Încă de la 23, cu două zile înnainte de Crăciun, Laiotă fusese bătut de o armată de 15.000 de Turci, pe care nu avea cu ce s’o înfrunte. Învingătorii săi, oaste mai proastă a sangeacilor de margine, navrapi sau azapi dintre acei ce puteau prăda singuri, dar nu se puteau lupta fără Ieniceri, se luară după dînsul care fugia la «părintele» său din Moldova. Ștefan nu se aștepta la această răpede schimbare a lucrurilor, și ei putură pătrunde pănă la tîrgul de vamă, neîntărit, al Bîrladului.
Cînd Domnul se cobori însă în Țara-de-jos, făcînd tabără la Vasluiu, unde stătu pănă în Februar, jefuitorii plecară, zburătăcind, îndărăt, spre a căuta, în Țara-Romănească, a păgubi și ucide pe boierii ce se dăduse de partea Domnului de patru săptămîni. Aici la Vasluiu, îl găsiră pe Ștefan Trimeșii poloni, Byszowski și Suhodolski, cari aduceau îndoita făgăduială că oastea Podoliei va veni în ajutor și că se va stărui pentru pacea cu Radu. Ajutorul nu sosi, firește, nici-odată, iar, cît pentru împăcăciune, Ștefan, încă în tot focul mîniei sale, răspunse că nu-i trebuie, căci Radu e una cu Turcii.
Domnul va fi stat în lagăr, unde-și adusese
