Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/135

Această pagină nu a fost verificată

în care și peri, iar cellalt, Ioan Pongrâcz, pe care Radu-l numește, în 1472, «fratele său», nici nu voia să audă de nevoile «frățești» ale acestuia. Brașovenii prieteni dădeau destui bani pentru Vistieria Craiului lor. Din ce în ce mai mult, toată lumea privia pe frumosul Domn muntean ca o unealtă fără voință a Turcilor, — în sama cărora îl și lăsau.

Ajutor nici de la Turci nu putea să-i vie acelui pe care viața între dînșii îl pătase și-l înjosise așa de mult. Încă din 1469 se auzi, ca o solie de mîngîiere venind din Răsărit tuturor închinătorilor lui Hristos, că s’a ridicat în Asia un strașnic dușman al Împărăției turcești, Uzun-Hasan, căpetenie a Turcomanilor din șesurile fierbinți, că el a pus mîna pe trecătorile de munte care duc în AsiaMică și că, soț al Ecaterinei fata Împăratului din Trapezunt, el umblă să cîștige, cu puterea, moștenirea, hrăpită de Sultan, a acesteia. Caramanul, un vechiu dușman turcesc, și Sudanul păgîn al Egiptului și Siriei priviau cu bucurie isprăvile lui, și cel d’intăiu îi dădu și ajutor. Tatarii pustiului se îngrămădiau în lagărul lui. Sinope ar fi căzut, spuneau știrile din 1471, în mînile noului mare Împărat păgîn, și el s’ar găti să iea în Europa Galipoli, unde stăteau corăbiile lui Mohammed al II-lea.

Prin Italienii cari se găsiau pentru negoț în toate colțurile Răsăritului, și prin trimeși anume ai Venețienilor,