Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/131

Această pagină nu a fost verificată

păzită. Fără să aștepte stăruinți și făgăduieli de bani, el tăie pe prinși, iertînd numai pe doi dintre dînșii, Mircea Comisul și Stan Logofătul. Amîndoi aceștia fuseseră tovarăși ai lui Vlad Țepeș, poate prieteni ai lui Ștefan, atunci cînd el se adăpostia la Curtea cumplitului Voevod. Ei se adăpostiseră la Brașov după schimbarea de Domnie din 1462, și Radu, care-i privia ca hicleni, ca trădători ai săi, îi ceruse înnapoi de la Sași, împreună cu averile lor, într’una din cele d’intăiu scrisori ale sale către dînșii.

Dar Radu nu se stîmpărâ numai cu atîta. Îl îndemnau Turcii dunăreni, ale căror ajutoare îi stăteau în țară, cum se știa aceasta și de Ardeleni. Vara, prin Iunie, el se încumetă iarăși a pătrunde în Moldova și, ca să se asigure de Ținutul Putnei, pentru care se luptară de atîtea ori, ca și pentru Chilia, Domnii romîni ai Moldovenilor și Muntenilor, el puse meșteri să-i ridice o cetate de-asupra rîulețului Putna, cetatea Crăciuna. Tot atunci de sigur, se ridică, pentru ca să apere vechea capitală a Tîrgoviștei, cetatea Teleajinului, pe rîulețul cu același nume, care se varsă în Prahova. Și din același gînd de a face din Țara Romănească un pămînt apărat, așa cum, mai ales prin silințile lui Ștefan, ajunsese a fi Moldova, răsări, tot în acești ani de vînzoleală războinică fără preget, cetatea Bucureștilor, pe Dîmbovița de jos, de-asupra unei înnălțimi ce stăpînia drumul turcesc care venia de la Giurgiu.