apărător al pădurii fără drumuri. Ele aveau o bisericuță de lemn și un popă care știa ce este o carte și învățase să cetească, și une ori chiar să scrie, și un scaun de judecată, pentru pămînt și moștenire mai ales, căci, în alte împrejurări, pedeapsa hoțului știa s’o dea păgubașul, pedeapsa ucigașului o săvîrșiau rudele mortului. Județul acesta îl ținea bătrînul jude, zis și vătăman în unele părți, aproape de Ruși, și cinstit une ori pretutindeni cu titlul de cnez, Domn. Hotărîrea lui și a juraților ce-l încunjurau era totdeauna părintească, pentru că părțile ce veniau înnaintea Scaunului său de pajiște sau de prispă erau tot rude mai tinere, satul întreg avînd totdeauna același strămos, de la care rămăsese pămîntul, împărțit numai întru cît se găsia de nevoie, și înfățișat, în toate drepturile sale, de acest jude sau vătăman pe care-l învățase viața. Cînd venia primejdia și ea se putea înlătura mai bărbătește decît prin fugă, sătenii de la munte grămădiau bolovani cari trebuiau să cadă în strașnică grindină asupra năvălitorului; cei din codri tăiau bătrîni stejari înținîndu-i numai în coajă; iar cei mai puțin apărați din «oamenii țerii», din țerani, luau în mîni coasele care secerau picioarele cailor, măciucile care turtiau teasta fiarelor, și cu atît mai lesne a vînătorilor de pămînt străin, și arcurile care făceau să zboare stoluri ucigătoare de săgeți înveninate. În asemenea încercări, juzii mergeau în frunte la judecata lui Dumnezeu.
Peste multe sate ale cnejilor se întindea schip-
