el, ar fi fost cum nu se poate mai bucuros de o astfel de prefacere: cu Ardelenii el n’avuse nimic, ci stătuse, împreună cu dînșii, de partea Împăratului; năvălirea în Secuime o făcuse pentru a găsi acolo pe Petru Aron, care se găsia acum departe de aceste locuri, la Curtea Craiului. Un Voevod ardelean care n’ar fi avut nici-o altă grijă, care nu și-ar fi risipit puterile după tronuri mari și depărtate, ca Matiaș, ar fi fost în adevăr pentru Domnul moldovean, ca și pentru un Domn muntean asemenea cu dînsul, un «frate», un prieten sigur, un tovarăș în marile lupte de apărare față de vecinii puternici. Ar fi fost atunci trei Țeri-Romănești, apărînd creștinătatea supt trei steaguri nedezlipite unul de altul.
Voevodul se găsi. Magnații, și mai ales magnații din margene, ca, de pildă, contele de Zips, sus, către Polonia, se înfiorau de mînie supt aspra mînă de fier a necruțătorului tînăr regal, care înțelegea să domnească de fapt asupra tuturora, să dea întregei Ungarii un singur suflet, al său. Voevodul Ardealului era un comite Ioan de Posing și Sankt-Georg, de loc din Austria vecină, om puternic, bogat, cu multe rude. Și el stătuse cu mînile în sîn la 1462, cînd poruncile regale îl mînau spre Carpați, într’ ajutorul lui Vlad. Și el se simțise jignit de apucăturile stăpînitoare ale tînărului Craiu. Hotărîrea acestuia de a pune în Ardeal totdeauna doi Voevozi, de a li alipi un vice-Voevod, măsurile lui de părtenire a iobagilor nu-i vor
