pot trece de la o credință la alta cu aceiași aprindere a minții și cu aceiași furie a acțiunii deslănțuite, nu este în sama unei clase, cum este clasa burghesă aiurea, cum este clasa muncitorească în Rusia, ci societatea este în sama ei înseși, cu tot ceia ce știe, poate și face. Universitatea nu este atunci altceva decît o usină de gândire, menită să deslănțuiască dinamismul unei societăți.
Iată ce am căutat și caut încă în lecțiile acestea de orientare, care nu trebuie să vă mire, ci sînt îndemnul să ni schimbăm cu toții metodele, căci aceasta este o necesitate absolută, și să avem atîta simț de responsabilitate, încît să dărîmăm vechile obiceiuri și, cu toată hotărîrea, să ne manifestăm liberi, împotriva oricui și, înainte de toate, împotriva lipsei de înțelegere și lenevirii de gîndire și de acțiune, de care încă sîntem cuprinși.
Ni se dă însă nouă o misiune exclusivă, pe care mărturisesc că n’am înțeles-o niciodată: misiunea de a pregăti profesori de liceu.
Eu nu înțeleg ce înseamnă aceasta. Se fac în momentul de față trei Școli Normale Superioare. Intenția este foarte bună. Eu am trecut printr’o Școală Normală Superioară, dar niciodată în viața mea n’am văzut atîta anarhie, atîta despreț de autoritate, atîta lipsă de colegialitate, atîta uscăciune sufletească decît în Școala Normală Superioară din Iași. Îi sînt recunoscător numai pentru biblioteca ei, care mi-a îngăduit să cetesc „Estetica“ Iui Hegel și alte lucruri nerecomandate de vre-un profesor.
Dar profesorul de liceu, acela nu se formează prin pedagogie: acela se naște cu anumite însușiri, se naște cu o nevoie de comunicativitate, pe care n’o poate opri nimic, cu putința de a sări și gardurile cele mai înalte de osebire umană, cu o putere care-l face să se pună la nivelul, nu al celui mai inteligent din clasă, ci al băiatului prostit și persecutat, care poate ajunge, prin iubirea profesorului, să se așeze în același rang cu cel care a trecut toate clasele, fiind notat cel d’intăiu. Aceasta nu se face cu rețetele învățate din pedagogie, ci cu acea nevoie a unor porți necontenit deschise care să primească pe oricine, încălzindu-l. În felul acesta n’ar mai fi metoda aceia care făcea pe un foarte elegant preot din București, profesor de religie, să întrebe fetele pe care le examina despre toate doctrinele care au fost înfățișate la toate sinoadele ecumenice. Și atunci l-am întrebat, ca ministru în inspecție: — Din fetele acestea vrei să faci Mitropoliți ? — Nu. — Dacă nu vrei aceasta, lasă sinoadele ecumenice,
