III.
Lisabona
Dar nu-s aici capele solitare
Spre pomenirea blând’a Celui care
Scăpă o lume ’ntreagă de blestem.
Și stâlpii cu măiestre săpături
Cuprind pe ei tot felul de făpturi,
Din lumi străine, de supt ceruri grele.
Și funii înodate spun călătorii
Și cuceriri: spre țeri de feerii
Cu Vasco călăuz gândul se duce.
Lisabona se anunță printr’un amestec, indescifrabil pentru străin, de construcții și grupuri de case despărțite prin terenuri de cultură care dau hrana de fiecare zi capitalei portughese. O imensă zidire roșie cu cupole maure e locul unde se dau cursele de tauri pe care reformatorul din secolul al XVIII-lea al țerii, marchisul de Pombal, le-a oprit de a fi sângeroase: riscul luptătorilor e mai mare în unele privinți, dar spectacolul nu se menține cu cai spintecați și cu măcelărirea savantă a bestiei înfuriate. Cartiere de muncitori flutură la ferești drapelele rufelor de mai multe colori. Trenul străbate răpede stațiuni la care nu se oprește. Apoi un lung tunel duce de-a dreptul la cheiul de coborâre.
A fost aici o cetate veche ca aceia de la Santarem,
